Persoanele adulte cu sindrom Down necesită în continuare atenție și grijă. Asta deoarece puţini ajung să fie total independenţi și să se gospodărească singuri. Am împărţit şi această perioadă în perioada cuprinsă între 21 şi 35 ani şi peste 35 de ani.
Dacă în anii ’60 – ‘70 vârsta medie a persoanelor cu sindrom Down era sub 40 de ani, astăzi aceasta este de 50 ani. Aceasta este valabil pentru acele persoane care nu au probleme majore de sănătate şi care primesc atenţia, grija şi dragostea familiei şi care au parte de evaluări şi verificări medicale periodice, având acces şi la tratamente şi programe preventive eficiente şi de calitate, adaptate nevoilor lor.
Cunoaştem sau au fost mediatizate persoane care sunt angajate, singure sau împreună cu părinţii lor. Micile afaceri de familie sunt o alternativă viabilă. Există şi companii multinaţionale care au în politica acestora angajarea persoanelor cu dizabilităţi. Anumite ONG-uri au angajat persoane cu sindrom Down sau alte dizabilităţi.
Un alt exemplu în acest sens sunt cei de la TVR Cluj care au realizat o emisiune despre persoane cu dizabilităţi iar reporterii sunt chiar 3 persoane cu sindrom Down. Tot în Cluj a fost mediatizată, în 2014, angajarea a doi tineri într-o pizzerie a unui patron italian. Şi exemple încurajatoare şi din ce în ce mai multe apar şi la noi în ţară.
Există şi situaţii de persoane instituţionalizate, pentru că, în acestă perioadă a vieţii (în special după 35 de ani), este posibil ca părinţii persoanelor cu dizabilităţi să nu îi mai poată susţine.
Modelul ţărilor dezvoltate, care au o societăţi mai tolerante şi mai atente la diversitate şi la persoanele cu nevoi speciale, este acela de înfiinţare de mici cvartale/blocuri sau apartamente sociale, protejate şi chiar ateliere protejate, locuri în care aceste persoane să işi desfăşoare activităţile zilnice şi să trăiască împreună cu semenii lor, având şi posibilitatea interacţiunii cu comunitatea, putând să işi facă cumpărăturile şi să se administreze şi gospodărească, cât de cât singuri, cu o supraveghere a unor persoane adulte care să-i viziteze periodic, sau să îi susţină zilnic, în funcţie de nevoile acestora.
O alternativă ar fi găzduirea într-o mânăstire sau un centru aflat în administarea unor persoane evlavioase care să îi îngrijească cu atenţie şi să-i înconjoare de dragoste şi afecţiune, atunci când acest lucru nu mai poate fi asigurat în familie.
Există şi în cadrul anumitor fundaţii, asociaţii şi instituţii guvernamentale preocupări şi proiecte în derulare. Dintre acestea amintim, în Bucureşti şi împrejurimi:
Atelierele protejate ale Centrului Nazarcea, din cadrul DGASPC Sector 1
Centrul de Recuperare şi Reabilitate a Persoanelor cu Handicap - Tâncăbeşti
Căminul de Îngrijire şi Asistenţă a bătrânilor cu deficienţe mentale – Ciolpani
Sigur sunt multe alte preocupări şi realizări de succes, la nivelul întregii ţări. Este încurajator că sunt preocupări în acest sens şi că sunt şi implementări de success, chiar dacă numărul beneficiarilor este încă unul redus, comparat cu totalul celor ce ar avea nevoie. Chiar dacă, din unele perspective, mai este loc de mai bine, trebuie avut în vedere faptul cel mai important pe care îl urmăresc cei ce activează în acest domeniu: acela de încurajare continuă şi asigurarea unui mediu sigur şi plin de afecţiune pentru cei care au nevoie de acest lucru mai mult decât noi, ceilalţi.
Recent Posts
